Noiembrie

Impresie in ceata – Monet

Vineri, 6 noiembrie 2009, 23:48

E tarziu si e ceata. Imi amintesc cat de mult imi placea asta in trecut.   Ramaneam fascinata cu orele privind cum totul se contopeste. Formele se   dilata, se inlantuie, dispar, e ca un dans al particulelor. Aerul se simte    altfel, totul inoata intr-un nor pufos si racoros.

Imi plac extremele, soarele fierbinte al zilei si intunericul de gheata    al noptii. Lumina razelor si … ceata … sentimentul de liniste ce invadeaza fiinta. O liniste in nestare. O protectie in pericol, un paradox. Obisnuiam sa  ma plimb singura, seara, prin ceata. Pragurile senzoriale o iau razna, totul  e ascutit dar confuz. Nu poti aproxima cu acuratete distantele, dispar reperele. O frantura de lume fara repere …Pentru cateva momente, timpul se opreste in loc. Numai inimile bat din ce in ce mai tare, sfidatoare.

E noiembrie, e tarziu si e ceata …

“Ceaţa se mişcă precum o felină. Stă pe pulpele tăcute şi priveşte la port şi la oraş, şi apoi trece mai departe.” Carl Sandburg (1916)

3 …

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mi se spune “Zana”. Pana acum cateva saptamani mi-am imaginat ca motivul este parul de aur, verdele ochilor sau rochitele albe.

Tata obisnuia sa-mi spuna in copilarie ca sunt speciala, iar oamenii speciali infaptuiesc lucruri deosebite. Uitasem in toti anii astia si mi-am amintit acum privindu-ma in oglinda. Pentru ce m-am nascut, ce imi alimenteaza bataile aripilor, ce ma face fericita. Simplu, fericirea indusa celorlalti. Un fel de “muza” care iti asculta tacuta profunzimea gandurilor si simtirilor exprimate in cuvinte sau gesturi marunte.

Ca orice Zana, ma arat cui trebuie, cand trebuie si indeplinesc 3 dorinte. Trebuie doar sa fie fundamentale pentru fiinta ta si sa ai curajul sa le impartasesti. Zanele nu indeplinesc dorinte materiale si nici marunte, pentru asta exista MasterCard sau oameni obisnuiti. Nu au pret… mai fura uneori franturi de suflet pe care le poarta cu ele in gene.

Basme! ar spune unii … si totusi, daca ai visa cu ochii deschisi o Zana, care sunt cele 3 dorinte pe care ti le-ai pune?

 

“Every time a person says <<I don’t believe in fairies>> , there is a fairy somewhere that falls down dead.” JMB

Dimineata de Mai

 

Sunt ganduri disparate, fragmentate… nimeni nu stie mai bine ca mine despre capacitatea unui Scorpion de a se pierde in propriile foruri interioare. E ca o cadere in abis fara coarda. Lumina sperantei licureste din ideea ca, asa cum apare abisul din neant, tot asa poate exploda fericirea.

Suntem fiinte scindate de valori controversate. Ni se inverseaza polii si ne trezim, singuri, la rascruce. Salasuiesc in noi adevarate lumi paralele.

O poveste suntem … Cea mai frumoasa si cea mai urata. Se simte totul prin porul pasiunii. Paradoxal, de o sinceritate dureroasa, intotdeauna e ceva de pastrat doar pentru tine. Un sambure de mister numai al tau. O nebunie personala. N-ar intelege nimeni oricum …

Un gand te poarta pe-o frunza departe … acela pe care nu-l poti discuta cu nimeni. Te ucide si te naste in acelasi timp. Nu poti dormi, nu poti manca, nu te poti concentra, e o stare de nestare ce te dezintegreaza si energizeaza. Te pierzi sau te regaseti?

Ti-am sarutat pulsul intr-o noapte, iar “dimineata m-a gasit in bratele tale”. Doi straini, in lumi diferite, care nu-si cer nimic …

Unde au disparut reperele? De fiecare data cand incep sa simt fericirea ma intristez. E ca un presentiment sumbru ca se termina repede si imi vine sa fug. Sa nu mai apuc sa vad cum se termina. E ca o teama ca se plateste prea scump sau n-as suporta.

Si fug …

Spre orizont, spre alte lumi, imbratisand fantome.

Si las in urma ganduri disparate, fragmentate ….

Sufletele se uzeaza?

        

 

 

         Jose Ortega y Gasset spunea “Noi nu ştim ce ni se întâmplă – asta este ce ni se întâmplă.”

        M-am tot gandit, in ultima vreme, la responsabilizarea vietii de adult, ce aduc cu ei anii ce se scurg; obisnuinta unei vieti confortabile, chiar daca acest confort nu coincide cu ce visam odinioara; goana spre ascensiune in toate planurile, doar prin ideea de ascensiune; compromisul in genere negat si hulit de toata lumea, desi pentru fiecare devine, la un moment dat, o realitate necesara; conflicte reprimate, generate prin dorinte lasate in urma de propozitia „ ce este dezirabil”; logica pune stapanire pe fiecare por iar sentimentul devine ingrat, creeaza suspiciunea iluziei.

        Te integrezi in societate sau esti inghitit de ea, oricum ar fi, uiti de cele mai multe ori de la ce ai plecat sau unde doreai sa ajungi. Devine mai important a se ajunge oriunde. Verbul mai important decat adverbul.

        Te trezesti uneori ca iti amintesti cine erai si parca nu mai coincide cu cine esti acum. Unii se bucura ca au ajuns cineva, altii ating pragul de sus cu firul de par si se intreaba unde au disparut si cand. Cei mai multi, insa, sunt prinsi in valtoare vietii si timpul trece. Trece si timpul care trece nu se mai intoarce niciodata.

         Ma intreb ce ar face un om oarecare daca ar afla, brusc, ca perimata fraza „mai e timp” este un neadevar. Ar inversa raportul dezirabilitate sociala / dorinte, ganduri, idealuri?

         Ma intreb daca inimile se strica pe masura ce bat, daca se uzeaza. Si daca pe masura ce unele bat mai cu putere, ele se pot sparge mai repede in prafuri de stele.

         Ce-ai face daca intr-o zi acel neadevar te-ar lovi ca o revelatie nedorita, ai darama toate zidurile construite in jurul tau imbratisand ce a mai ramas din lumea ta?

         Traim in era tehnogiei avansate, a galopului si oamenii se indeparteaza de esenta lor. Uita ce isi doresc cu adevarat, isi amintesc, reneaga. Se stabilesc prioritati false ce genereaza conflicte instrinseci. Se intreba apoi ce e fericirea, ba mai mult, daca exista ea.

         Daca intr-o zi ai afla acel neadevar, ai incerca sa convingi oamenii ca fericirea exista? In fiecare privire, zambet, gest, particula de aer, atingere si mai ales armonizare intre ceea ce esti si iti doresti sa fii …?

       Eu as incerca sa le arat ca nu e suficient sa gandesti si sa alungi, nu e suficient sa doresti si sa reprimi, nu e suficient sa simti si sa ignori. E suficienta insa inlantuirea primelor cu propria decizie si actiune. „S-a intamplat” sau „asa a fost sa fie” nu e valabil mai mult de cateva saptamani. Viata e in mainile fiecaruia, indiferent ce surprize rezerva ea. Fericirea sau nefericirea sunt decizii personale.

       Timpul trece si timpul care trece, nu se mai intoarce niciodata…

Destin sau caracter?

 

Sfarsit de noiembrie 2007, 10:51 PM  

Nu am mai scris un rand de ceva vreme … oameni dragi ma tot intreaba daca mi-am uitat blogul sau daca sunt in greva de scris. N-am uitat … iar greva a survenit din motive diverse.

A mai trecut un an din viata mea …

Gandurile din aceasta seara … cum si daca ne “construim” prezentul si viitorul.

Teorii:

DESTÍN ~e n. 1) Forţă supranaturală care determină în mod irevocabil cursul evenimentelor; fatalitate; ursită; soartă. 2) Ansamblu de evenimente consecutive care au loc independent de voinţa unui om şi care compun viaţa lui. /<fr. destin

CARACTÉR, caractere, s.n. 1. Ansamblul însuşirilor fundamentale psihice-morale ale unei persoane, care se manifestă în modul de comportare, în ideile şi în acţiunile sale.

Este omul ansamblul faptelor sale? Se joaca Zeii Zaruri? Suntem CEEA CE GANDIM? Ma intreb cine a inventat povestea ursitoarelor din praf de stele. Batranul scoate din condeI Idei si vieti. E nemuritor?

Si daca intr-o zi ma trezesc ca vreau sa-mi scriu singura povestea? Destinul modeleaza caracterul sau caracterul tine haturile destinului …

Si mai am o curiozitate, cand va priviti in oglinda, ce vedeti? Cand sunteti fericiti pe cine sunati? Cand aveti o zi proasta, va simtiti singuri, cand va e dor … la cine va ganditi?

E tarZiu si maine e intotdeauna o noua Zi pana’ntr-o Zi Chem gandurile lasate libere inapoi in casa si incui poarta. Nimic nu mai e sigur in vremurile astea. Noaptea Trecuta o umbra din Trecut m-a imbratisat si i-am simtit dimineata parfumul pe perna. Sufletul nostru e mult mai liber decat ne place noua sa-l cenzuram, zboara mereu spre ceea ce isi doreste. Viata ne-o construim inSa Singuri.

Concluzie: “A man’s character is his destiny.” 

http://www.youtube.com/watch?v=t4c1HC52cPM

Edificiu afectiv

Vorbeam zilele trecute cu cineva despre familie, serviciu, prieteni, relatii interumane, dimensiunea afectiva si implicatiile in viata de zi cu zi. Modul in care “cotidianul” isi pune amprenta asupra noastra si ne poarta uneori, fara sa vrem, in directii robotizante sau indezirabile.

Ce ne desprinde din starile efect, ce ne influenteaza atitudinile vizavi de oameni sau conjuncturi? Uneori suntem ca niste oglinzi si reflectam exact modul de manifestare al persoanelor cu care interactionam. Ceea ce exprimam, devine reactie la ceea ce exprima ele. Sunt, evident, si momente mai “intelepte” sau mai putin “intelepte”, dupa caz, in care manifestarea noastra nu mai oglindeste nimic, e doar un zid, o protectie, o fuga, o discretie mascata de un zambet, sau o imbratisare muta a unui fum.

 Povestind despre activitatile curente, detalii energofage si stresante, mi-am amintit brusc un citat extrem de “simplu” din Ileana Vulpescu, care ma “ghideaza” atunci cand ma pierd in saturatia cotidiana: “În viaţă trebuie să-ţi câştigi pâinea şi să ai nişte fiinţe pentru care să merite să trăieşti.” 

Replica la el, persoana respectiva, l-a citat pe Liiceanu:

“Fiecare om isi alcatuieste de-a lungul vietii un edificiu afectiv. Masura in care el este, e data de consistenta acestui edificiu, de mana aceea de oameni – ei nu pot fi multi – pe care i-a preluat in el si pe care i-a iubit fara rest, fara umbra, si impotriva carora spiritul critic, chiar daca a fost prezent, a ramas neputincios. Acesti oameni putini care ne fac pe fiecare in parte sa nu regretam ca suntem, reprezinta, chit ca o stiu sau nu, stratul de protectie care ne ajuta sa trecem prin viata. Fiecare om face fatza la ce i se intampla pentru ca este protejat in felul acesta.
Fara acest zide de fiinte iubite care ne inconjoara, noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrama precum intr-o atmosfera in care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rataci pur si simplu in viata. Daca ura celorlalti – covarsitoare uneori -, invidia lor, marsavia lor sunt neputincioase, este pentru ca exista cativa oameni pe care ii iubim pana la capat.” 

…  fara cuvinte … in definitiv, ce as mai putea completa?    

Constiinta de sine

Saptamanile trecute s-au scurs in virtutea unei detasari totale de tot ce se putea considera “stabil” in viata mea ca si coordonate relationale. Stabilul s-a transformat in nisip miscator si impunerea unei reorganizari si-a facut aparitia. Si ca sa evit “pactul cu diavolul”, trocul transferului emotional de la un personaj la altul, m-am focusat pe MINE.  

Inutil sa mai explic micul – marele soc de redescoperire a sinelui, privit nu din unghiul sau perspectiva vietii celorlati. O gura de aer. Detensionare totala observata, probabil, din exterior, ca o forma de egoism. Nu mai conteaza … eu, pentru mine, stiu ca e doar o aparenta.  

Cu “urechile” prinse intr-o carte, material pentru un examen ce ma asteapta in curand, citesc urmatoarea fraza: “Oricat ar incerca individul sa se integreze si, intr-un fel, sa se dizolve in lumea celor din jur, psihologic, el este <<condamnat>>, in virtutea constiintei de sine, sa ramana singur si sa poarte integral, pe umeri si in suflet, povara intregii vieti, care, de cele mai multe ori, nu este numai cum si-o doreste si cum tinde sa si-o faca el, ci cum i-o fac imprejurarile si contextul social date.” 

Intorc fraza pe toate “partile” si nu ii gasesc cusurul. Tendinte antagonice de aprob si dezaprob dar … oricat s-ar ciondani ala mic cu aripi, de pe umarul drept cu ala mic cu coada, de pe umarul stang, realitatea mea ajunge la un consens. 

Viata se poate defini prin prisma celor de mai sus + completarea: oricat de singur ai fi sau te-ai simti, niciodata nu esti singur. Oricat de “alterata” iti este constiinta lumii intr-un moment, sau altul, intotdeauna exista cineva sau ceva langa / in / sau mai presus de sufletul tau. Entitati potrivite la momentul potrivit sau in gandul potrivit.  

Asa imi vine in minte o alta fraza: “Când vorbeşti despre tine este imposibil să te desparţi, să te “filtrezi” de alţii, într-atât viaţa noastră este împletită cu a altora, dependentă de ea. Viaţa fiecăruia dintre noi este, faţă de oamenii care-o determină, ca un râu, în raport cu bolovanii pe care-i duce cu el la vale.”

 *Am fost intrebata de ce nu scriu mai des. Raspunsul e simplu: nu scriu din ideea de a scrie, ci doar atunci cand vreau sa-mi “vad” ideile, cand am inspiratia de a transpune gandurile in cuvinte si cand am ceva de spus mie insami. M-a invatat cineva, odata ca daca n-ai nimic de spus mai bine taci, decat sa umpli un gol cu un alt gol sau o ineptie.

Oamenii citesc si trag concluzia eronata ca sunt un om trist. Prea departe de realitate imaginea … Prefer doar sa traiesc momentele zambarete si ma bucur de ele fara sa le mai relatez. Am insa Canalii de prieteni talentati care se pricep mult mai bine sa le contureze in cuvinte, nemaivorbind de o alta categorie in care se incadreaza Cristi, care le exemplifica si cu poze pe blog-urile lor J . Tin la ei si pentru faptul ca imi reamintesc zi de zi urmatorul lucru: in virtualitatea asta nu se vede decat o frantura.       

Tropo tardi

 Azi, soarele mi-a topit toate gandurile intr-o mixtura haotica. Razele mult asteptate nu au mai avut efectul scontat. Vremea bacoviana, in loc sa-si ia zborul, s-a integrat in mine ca un virus periculos.

M-a intrebat cineva aseara “cum ne regasim/gasim un scop in viata?”. Mi s-a parut pe moment o intrebare mult prea grea, la care nu am mai stiut sa raspund… si… am tacut. A fost ciudat, oamenii din jurul meu au de multe ori pretentia ca dreptatea sa fie intotdeauna de partea mea, sau ca nu exista problema la care sa nu gasesc un raspuns. Sa le explic cat de amarnic se inseala? Are vreun rost, daca ei si-au format deja o opinie despre ceea ce ar trebui sa fiu eu? Am eu momentele mele in care simt ca e mult mai bine sa tac.

Infernul ultimelor zile m-a facut sa ma simt extrem de mica. Mi se zice frecvent ca sunt mica datorita fizionomiei, dar acum a fost complet diferit.

Imposibilitatea de a “rezolva” o problema care nu-si are solutia in mainile sau gandurile oamenilor, incapacitatea de a alina suferinta unei persoane dragi, suferinta ca nu poti alina suferinta unei persoane dragi, epuizarea fizica si psihica, revolta in fata acelui D-zeu in care credem ori ba si in fata vietii… nimic parca nu se compara cu asta in cel mai rau sens posibil.

Sunt acele momente in care palma primita demonstreaza ca toti iesim candva din categoria “mie nu mi se poate intampla” si in care vedem/simtim clar si cine suntem noi si cine sunt oamenii din jurul nostru.

Si asa mi-am reamintit… ca viata e prea scurta, ca e imperios necesar sa avem langa noi persoane care sa ne iubeasca sincer si pe care sa le iubim, si nu doar atat, sa le aratam asta zi de zi, ca e important sa fim alaturi de ele si nu doar virtual, sau cu gandul, pentru ca nu este de ajuns si mai ales ca o reorganizare a prioritatilor este, uneori, mai mult decat necasara.

Se spune ca niciodata nu e prea tarziu… viata ne demonstreaza insa ca nu e chiar asa. Sunt lucruri pe care nu le vei mai putea face niciodata cu cineva, sunt  sentimente neimpartasite la timp, sunt cuvinte care vin si in loc sa ti se furiseze in suflet, se lovesc de un zid… e tropo tardi…

Ce faci cand nu exista un remediu? Pui punct si o iei de la capat, acelasi om dar parca alt om.  ”Cum ne regasim/gasim un scop in viata?”… usor se contureaza un raspuns…

imbratisam speranta

zambim fara motiv

iubim fara limite (familia, prietenii, jumatatea)

pastram amintirile dragi intr-un sertar al sufletului

asiguram suport neconditionat

punem oamenii inaintea oricarui alt lucru

avem in fiecare zi cate un sarut pentru ingerul din noi, pentru ingerul din cel de langa noi si nu in ultimul rand pentru ingerul ce ne vegheaza din ceruri

traim, simtim, ne bucuram in detrimentul materialismului

Si lista poate continua la nesfarsit. Eu ma opresc aici. Maine e o noua zi din roata vietii.

“N-am înţeles că tot ce nu am iubit la timp, am pierdut”. (Octavian Paler)

Vreme bacoviana

“Nu stiu altii cum sunt”, eu una sunt complet dependenta de soare. Imi da energia sa fac tot ceea ce imi propun sau tot ceea ce este necesar intr-un moment sau altul si starea de confort psihic. O raza de soare iti spune clar atunci cand se uita la tine, “totul va fi exact asa cum trebuie sa fie”. Probabil ca in vremurile vechilor egipteni l-as fi venerat pe Ra cu toata fiinta mea.

Saptamana asta a fost certata cu soarele, motiv pentru care si eu am fost certata cu saptamana. Nimic nu a fost asa cum ar fi trebuit sa fie. Privesc acum pe geam si versurile poetului imi curg fara sa vreau in minte …

“Dormeau adânc sicriele de plumb,
Si flori de plumb si funerar vestmint –
Stam singur în cavou… si era vint…
Si scirtiiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb [...]“

Inertia orasului imi patrunde adanc in viscere. Ma intreb unde au disparut brusc oamenii, agitatia, masinile. E frig, e pustiu, e gri … e vreme de dormit, facut copii, numarat bani,  nu neaparat in ordinea asta fiecare isi poate alege o alta ordine.

 Ganduri disparate bruiaza linistea amurgului – “a fost super aseara in club cu prietenii”, “acum cateva luni am gresit ceva in acte, luni trebuie sa sun contabila”, “e prea frig afara”, “refuz sa cred ca a fost capabil de asta”, ”mi-e dor sa citesc o carte buna”, “trebuie sa o sun pe Ani sa vad cum se mai simte”, “duminica viitoare e Pastele”, “luni tin un interviu la 13:30 si am de pregatit salariile”, “detest vremea asta stupida!”, “vara asta ar trebui sa-mi dau licentele”, “mai tarziu un pic o sun pe Cris sa vad ce face”, “lipseste ceva din weekend-ul asta”, “trebuie sa scot poza aia din potofel”, “mi se termina tigarile”, “ii dau un buzz Oanei sa vad ce gateste”, ”iar doarmele cainele cu capul pe perna mea”, “de o luna nu sunt in stare sa-mi fac poza de pasaport”, “azi noapte am visat ca fugeam”, “ce-o fi facand tata?”, “mi-e dor sa vad marea”, “lipseste ceva …”

SILENTIO! ce e haosul asta? vreau si eu un gand potolit si coerent incalzit de lumina solara. Bacovia nu are liniste, a bantuit toata ziua. Simt nevoia unei exorcizari iar un preot ar fi complet inutil. Unde esti, raza mea de soare?

Intr-o dimineata cineva mi-a trimis un sms cu maxima zilei: “In oglinda in care te privesti, nu incerca sa-ti vezi si respiratia. Altfel, ii tulburi luciul si nu te mai vezi deloc”.

Identitate “furata”

Ziua-mi incepe cu un vis. De cateva saptamani ma trezesc dimineata cu strania senzatie ca nu sunt eu in propriu-mi pat. Ca si cum altcineva a patruns noaptea in casa mea, in camera mea, in patul meu, in gandurile mele, furandu-mi identitatea.

Imi amintesc franturi din cosmar, le alung si realizez ca iar sunt in intarziere si astept din secunda in secunda telefon sau mesaj de la birou: “unde esti?”.

Ma uit in oglinda si parca nu ma recunosc. Privirea asta a fost dintotdeauna a mea? Nici culoarea ochilor nu mai pare atat de intensa. Stresul ultimelor saptamani incepe sa-si spuna cuvantul. Observ robotic realitatea in care exist. Simt cu raceala cum ma detasez si privesc, oamenii, conjuncturile, pe mine, fara subiectivismul cu care suntem atat de obisnuiti si ar trebui sa fie parte integranta.

Momentele astea de “detasare” totala devin adevarate revelatii. Cum am procedat in situatia cutare si cutare, acolo am gresit, acolo am fost superwoman, atunci ar fi trebuit sa fiu calma, altadata ar fi trebuit sa-l las sa “moara” pe X care intr-o zi nu ma va lasa sa “traiesc”, etc., etc. … Eu ca eu, situatiile ca situatiile, dar oamenii? Ii vezi in jurul tau agitandu-se, respirand, existand si te intrebi de ce nu poti atinge acele fire nevazute care ne leaga unii de altii, desi stii sigur ca ele exista? Omul este un biped care nu poate trai fara relationare. Are nevoie de ea ca de aer, altfel, si-ar pierde brusc sensul vietii.

Serile trecute am primit un mesaj care mi-a amintit ca sunt oameni care depind de noi si de care depindem, oameni care ne iubesc si pe care ii iubim, oameni care se gandesc la noi si la care ne gandim. Nu e ca si cum as fi uitat, dar cotidianul are “meritul” de a te dispersa in diverse activitati care iti incetoseaza sufletul. Sunt cateva unde de regret … acesti oameni poate merita mai mult de la mine si eu nu ma ridic intotdeauna la nivelul asteptarilor lor. Ar trebui …

Tot zilele astea observam “la rece” o alta categorie de persoane. Cei pe care i-am ridicat in diverse momente pe un piedestal nemeritat, cei in care mi-am dorit sa vad un bine care nu stiu daca a existat candva. Ai vazut vreodata intr-un om altceva decat au vazut cei din jur? Eu una cred ca am vrut sa vad mai mult decat era … Iar sentimentul ca am fost speciala incepe sa se estompeze. Ce au cautat oamenii astia in viata mea? Si mai presus de toate, de ce am vrut ca tocmai lor sa le acord mai mult decat merita? E ciudat sa privesti din exterior.

Incerc sa ma uit ”in mine” si sa-mi dau seama daca sunt tot eu acolo sau trebuie sa aduc in fata legii universale un infractor, un hot de identitati si sa-i dau doua palme ca m-a ales tocmai pe mine. Sunt gandurile mele? Sentimentele mele? Mai simt ceva? Ma vreau pe MINE inapoi! Unde sunt?

Maine e o noua zi de cautari  

“E poate ca o datorie să vezi prezentul în culori mai negre decât e, de fapt; pentru ca din această vedere să izvorască o luptă mai hotărâtă spre mai bine.” – Lucian Blaga