LEXYA – life through my green eyes

June 26, 2007

Edificiu afectiv

Filed under: Ganduri — lexya @ 1:12 pm

afectiune

Vorbeam zilele trecute cu cineva despre familie, serviciu, prieteni, relatii interumane, dimensiunea afectiva si implicatiile in viata de zi cu zi. Modul in care “cotidianul” isi pune amprenta asupra noastra si ne poarta uneori, fara sa vrem, in directii robotizante sau indezirabile.

Ce ne desprinde din starile efect, ce ne influenteaza atitudinile vizavi de oameni sau conjuncturi? Uneori suntem ca niste oglinzi si reflectam exact modul de manifestare al persoanelor cu care interactionam. Ceea ce exprimam, devine reactie la ceea ce exprima ele. Sunt, evident, si momente mai “intelepte” sau mai putin “intelepte”, dupa caz, in care manifestarea noastra nu mai oglindeste nimic, e doar un zid, o protectie, o fuga, o discretie mascata de un zambet, sau o imbratisare muta a unui fum.

 Povestind despre activitatile curente, detalii energofage si stresante, mi-am amintit brusc un citat extrem de “simplu” din Ileana Vulpescu, care ma “ghideaza” atunci cand ma pierd in saturatia cotidiana: “În viaţă trebuie să-ţi câştigi pâinea şi să ai nişte fiinţe pentru care să merite să trăieşti.” 

Replica la el, persoana respectiva, l-a citat pe Liiceanu:

“Fiecare om isi alcatuieste de-a lungul vietii un edificiu afectiv. Masura in care el este, e data de consistenta acestui edificiu, de mana aceea de oameni – ei nu pot fi multi – pe care i-a preluat in el si pe care i-a iubit fara rest, fara umbra, si impotriva carora spiritul critic, chiar daca a fost prezent, a ramas neputincios. Acesti oameni putini care ne fac pe fiecare in parte sa nu regretam ca suntem, reprezinta, chit ca o stiu sau nu, stratul de protectie care ne ajuta sa trecem prin viata. Fiecare om face fatza la ce i se intampla pentru ca este protejat in felul acesta.
Fara acest zide de fiinte iubite care ne inconjoara, noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrama precum intr-o atmosfera in care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rataci pur si simplu in viata. Daca ura celorlalti – covarsitoare uneori -, invidia lor, marsavia lor sunt neputincioase, este pentru ca exista cativa oameni pe care ii iubim pana la capat.” 

…  fara cuvinte … in definitiv, ce as mai putea completa?    

6 Comments »

  1. sormi…
    pentru ca adesea uitam aceste adevaruri…inecati de cotidian…

    iti multumesc si in seara asta…de tare departe…

    Comment by ISIS — June 26, 2007 @ 7:40 pm | Reply

  2. sunt momente in care anumiti oameni nu pot fi, fizic, langa noi … dar pot fi in suflet si in gand. uneori nu e de’ajuns, alteori … e tot ce ne-a mai ramas.
    te pup, si sa stii ca n-am uitat de blog-ul promis cu amintiri din copilarie, imi trebuie doar un pic de “liniste”

    Comment by lexya — June 26, 2007 @ 7:52 pm | Reply

  3. Stiu ca nu ma cunosti, dar iti citesc din cand in cand blog-ul si admir ceea ce reusesti sa transmiti dincolo de cuvinte.
    Cand ti-am citit ” Edificiul afectiv” gandurile mi-au zburat instantaneu la acele persoane care desi vin si pleaca lasa o amprenta definitiva asupra ta, acei oameni “pe care ii iubim pana la capat”…

    Comment by kozo — June 27, 2007 @ 2:16 pm | Reply

  4. Nu te cunosc dar nu-mi esti nici strain/a.🙂 Si eu am remarcat comment-urile tale de pe blog-ul Canaliei, din acelasi motiv pentru care imi citesti tu post-urile🙂
    Oricum prezenta ta este binevenita aici, fie ca doresti doar sa citesti, fie ca vrei sa si exprimi ceva.
    Tind sa cred ca Liiceanu se referea la acele persoane care se si regasesc in viata noastra si ne sustin asa cum pot ele, mai mult, mai putin, oricum sunt alaturi sub o forma sau alta…
    in ceea ce priveste persoanele care vin si pleaca … nu stiu daca formeaza chiar un edificiu afectiv securizant, dar ai dreptate … unii lasa o amprenta definitiva …

    Comment by lexya — June 27, 2007 @ 5:51 pm | Reply

  5. straniu este ca ne suparam cel mai tare tocmai pe cei mai dragi
    si uneori ne mai si promitem ca nu le mai vorbim..o vreme:)
    insa….deh…viata-i viata…
    de cand am plecat..ma tot gandesc…de ce..de ce nu mi-am vazut mai des rude la care tineam?
    sau de ce am enervat-o pe mama?
    nu stiu..am minim 5 momente in zi cand ma gandesc…
    si atunci, ma uit la luna si tac:P

    Comment by ISIS — June 27, 2007 @ 7:31 pm | Reply

  6. 🙂 uneori chiar nu le mai vorbim …
    sunt pe lumea asta “lucruri” care se inlocuiesc, altele care se repara, unele care raman cu “nod” sau locuri in care ramane gol ..
    nu te mai uita la luna, cine stie in ce te transformi :)) pup

    Comment by lexya — June 27, 2007 @ 8:28 pm | Reply


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: