LEXYA – life through my green eyes

November 26, 2009

“Cine suntem” – Dan Puric

Filed under: Pe noptiera mea ... — lexya @ 9:15 pm

Nu-mi amintesc in care moment l-am descoperit pe Dan Puric. Stiu doar ca, fac parte din categoria  miilor de tineri insufletiti de ideile si vibratiile pe care le transmite. Pe scena sau in afara ei, te  hipnotizeaza si apoi energizeaza. Romanul din tine, se regaseste in romanul din el, te trezeste din  amorteala cotidiana, iti da curaj si iti reaminteste ca esti deosebit.

Fragmente din “Cine suntem”, aparuta la Editura Platytera:

Alice Nastase: Credeti in teoria prezentului, a celor care spun ca trebuie sa ne eliberam de trecut, ca sa fim fericiti?

Dan Puric: Nicolae Iorga spunea ca numai aplecandu-ne asupra trecutului putem avea taria faptelor de  astazi. Omul castrat de trecutul sau, al familiei, al identitatii sale nationale, culturale, este omul care  poate fi manipulat foarte repede. Sub indemnul <<Traieste-ti clipa!>> sta si generatia politica de la noi,  care n-are trecut. Toata ceata asta de handicapati sare peste trecut, pe ei nu ii intereseaza ca s-a murit in  puscarii pentru tara, pentru neam, pentru familie. […]

A. N.: Poate un om care nu e implinit in dragoste sa reuseasca in profesia lui? Aceste lucruri se intrepatrund sau trebuie sa alegi unul dintre ele?

D. P.: Eu, personal, cred ca mi-am sacrificat viata personala iubind foarte mult. Nichita Stanescu spunea: <<soldatul si artistul nu au viata personala>>. E un foc care te arde, e o patima. Dar niciodata n-am fost egoist, sa inlatur femeia de langa mine, dimpotriva, am atras-o spre mine, dar aici poate sa fie norocul sau ghinionul unui artist. […] Stii cum se zice: distanta, pentru dragoste, este ca vantul pentru foc. Daca dragostea e mare, o inteteste. Daca nu, o stinge. In clipa in care incep discutiile, lucrurile nu mai sunt bune. Discutia, falsa terapie prin discutie sunt doar o amanare a sentintei. Psihologia este numai o intelegere reductiva a omului. Ceea ce este frumos este spovedania in fata unui parinte duhovnic, spovedania in fata iubitei tale, si reciproc. E o arta, un miracol si un risc pe care ti le asumi. […]

Robert Turcescu: Domnule Puric, dar noi suntem capabili sa facem lucruri impreuna? Suna foarte frumos, cuvantul asta, este superb, impreuna…

D. P.: E foarte buna intrebarea. Pe drum, m-am intrebat cat de mult suntem noi impreuna? Si am observat un paradox, de exemplu acesta al aderarii: cu cat ne apropiem, cu atat ne despartim. Ne despartim lent, usor. Ne apropiem vietile intr-o comunitate economica si ne despartim sufletele. Foarte ciudat! Ne despartim aproape iremediabil. Lumea de care ne despartim este foarte atenta la dimensiunea masurabila a vietii, dar este neatenta la ceea ce nu se poate masura si care se numeste suflet.

Suntem pe cale sa facem o casnicie nefericita pe termen lung, deoarece nu avem o limba comuna. Limba in care noi trebuie sa-i scriem lui Mos Craciun este limba crestina. […]

R. T.: Cum faceti dumneavoastra lucrul asta, pentru ca lumea in care traim e una, asa cum spunea personajul de care pomeneati mai devreme, in care <<mancam repede, iubim repede, gandim repede>>, totul facem repede? Cum sa scapi de viteza asta, cand cei din jurul tau se misca cu o asemenea viteza, iar, daca tu incerci sa pui putin pedala pe frana, poti fi considerat un outsider, un individ din afara sistemului, un paria; te pun la colt, nu muncesti la fel ca ei, nu gandesti la fel de repede ca ei, nu te misti la fel de repede ca ei?

D. P.: Ati sesizat foarte bine: asta este crima opiniei publice. Pentru ca opinia publica se crede intotdeauna a fi in drepturi. De fapt, nu e o opinie, pentru ca opinia este un lucru foarte serios, e parere. Parerea lui nea Fane multiplicat. Daca nea Fane urla de dimineata pana seara, eu trebuie sa ma incolonez cu nea Fane, cu Mitica? Vreau sa scriu un articol: Misticism nu miticism. De ce sa alerg cu haita, cu turma? Lucrurile sunt de igiena. Daca ati observat, oamenii de o anumita factura sunt usor izolati. Si e bine ca sunt izolati. Sunt mai altfel…

Vedeti, viteza asta e naucitoare. Mi-a spus un scriitor german, dupa ce a vazut spectacolul cu Toujours l’amour, un lucru remarcabil. Am intrebat: <<Ce parere aveti?>>. <<Nu pot sa-ti spun dintr-o data>>. <<De ce?>> <<Ma simt ca indienii aia, pe care i-au dus cowboy-ii americani cu trenul. Au luat niste sefi de trib, i-au dat jos de pe cai si i-au dus cu trenul cu o viteza 50 km la ora. I-au dat jos si le-au zis: haideti acum pe cai din nou. Si indienii, neincrezatori, au zis nu, nu! De ce? Asteptam sa ne vina sufletul>>.

Eu merg pe cal.”

 

 

Leave a Comment »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: