Constiinta de sine

Saptamanile trecute s-au scurs in virtutea unei detasari totale de tot ce se putea considera “stabil” in viata mea ca si coordonate relationale. Stabilul s-a transformat in nisip miscator si impunerea unei reorganizari si-a facut aparitia. Si ca sa evit “pactul cu diavolul”, trocul transferului emotional de la un personaj la altul, m-am focusat pe MINE.  

Inutil sa mai explic micul – marele soc de redescoperire a sinelui, privit nu din unghiul sau perspectiva vietii celorlati. O gura de aer. Detensionare totala observata, probabil, din exterior, ca o forma de egoism. Nu mai conteaza … eu, pentru mine, stiu ca e doar o aparenta.  

Cu “urechile” prinse intr-o carte, material pentru un examen ce ma asteapta in curand, citesc urmatoarea fraza: “Oricat ar incerca individul sa se integreze si, intr-un fel, sa se dizolve in lumea celor din jur, psihologic, el este <<condamnat>>, in virtutea constiintei de sine, sa ramana singur si sa poarte integral, pe umeri si in suflet, povara intregii vieti, care, de cele mai multe ori, nu este numai cum si-o doreste si cum tinde sa si-o faca el, ci cum i-o fac imprejurarile si contextul social date.” 

Intorc fraza pe toate “partile” si nu ii gasesc cusurul. Tendinte antagonice de aprob si dezaprob dar … oricat s-ar ciondani ala mic cu aripi, de pe umarul drept cu ala mic cu coada, de pe umarul stang, realitatea mea ajunge la un consens. 

Viata se poate defini prin prisma celor de mai sus + completarea: oricat de singur ai fi sau te-ai simti, niciodata nu esti singur. Oricat de “alterata” iti este constiinta lumii intr-un moment, sau altul, intotdeauna exista cineva sau ceva langa / in / sau mai presus de sufletul tau. Entitati potrivite la momentul potrivit sau in gandul potrivit.  

Asa imi vine in minte o alta fraza: “Când vorbeşti despre tine este imposibil să te desparţi, să te “filtrezi” de alţii, într-atât viaţa noastră este împletită cu a altora, dependentă de ea. Viaţa fiecăruia dintre noi este, faţă de oamenii care-o determină, ca un râu, în raport cu bolovanii pe care-i duce cu el la vale.”

 *Am fost intrebata de ce nu scriu mai des. Raspunsul e simplu: nu scriu din ideea de a scrie, ci doar atunci cand vreau sa-mi “vad” ideile, cand am inspiratia de a transpune gandurile in cuvinte si cand am ceva de spus mie insami. M-a invatat cineva, odata ca daca n-ai nimic de spus mai bine taci, decat sa umpli un gol cu un alt gol sau o ineptie.

Oamenii citesc si trag concluzia eronata ca sunt un om trist. Prea departe de realitate imaginea … Prefer doar sa traiesc momentele zambarete si ma bucur de ele fara sa le mai relatez. Am insa Canalii de prieteni talentati care se pricep mult mai bine sa le contureze in cuvinte, nemaivorbind de o alta categorie in care se incadreaza Cristi, care le exemplifica si cu poze pe blog-urile lor J . Tin la ei si pentru faptul ca imi reamintesc zi de zi urmatorul lucru: in virtualitatea asta nu se vede decat o frantura.